Zamolxis

A trăit cu mai bine de o jumătate de secol înaintea Erei Creştine.
Zeu suprem al geto-dacilor, erou naţional, învăţător şi judecător în slujba poporului său, Zamolxis a fost o divinitate totală. Unul din marii iniţiaţi şi civilizatori ai lumii.
Zeu de dublă sorginte: Vasile Pârvan îl considera „Zeu ceresc”; Hadrian Daicoviciu îl socotea ca „Divinitatea htonică” (terestră). Etimologia numelui de Zamolxis ne este explicată de către istoricul Porphiros: imediat după naştere, viitorul zeu a fost înfăşurat într-o piele de urs (zalmos = piele). Este aici locul să amintim despre celebra „trecere prin piele”, proba pe care o suporta neofitul, în procesul de iniţiere, în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când – sub ritualul ezoteric al sacerdoţilor – profanul murea şi renăştea omul spiritual, capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii. Ceea ce demonstrează încă o dată racordarea culturii geto-dacice la marile valori universale. Izvoarele cu privire la existenţa şi opera lui Zamolxis sunt diferite, sunt foarte vechi şi cercetate de savanţi de larg prestigiu: Strabon, Socrate, Herodot, Platon, Origenes sau Clement din Alexandria.
Filozof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a făcut din neamul său un popor de nemuritori. Este bine cunoscut, de către istorici, spiritul de sacrificiu al geto-dacilor. Credinţa lor în nemurire a fost dusă – mai departe – de creştinism. Este exact – de mii de ani – şi credinţa masonilor. Despre Zamolxis, istoricul Strabon vorbeşte cu multă limpezime: „Un get, numit Zamolxis, a fost servul reputatului Pitagora. L-a însoţit pe ilustrul filozof în toate peregrinările sale prin lumea Egiptului misterios, de unde a dobândit preţioase şi tainice informaţii despre fenomenele cereşti, despre spiritul uman, despre geometrie, filozofie şi medicină. Revenit în patrie – liber, iniţiat şi bogat – Zamolxis a căpătat rapid respectul cârmuitorilor şi al poporului. În cele din urmă, a izbutit să-l convingă chiar pe regele geto-dacilor să şi-l facă asociat la putere, ca pe un om superior, dotat cu harul de a releva voinţa zeilor. La început, regele i-a încredinţat funcţia de Mare Preot al zeilor, apoi l-a proclamat zeu pe însuşi Zamolxis”.Un alt strălucit istoric al antichităţii, Herodot, vine cu alte amănunte: „Înainte de Zamolxis, geto-dacii trăiau într-o cumplită sărăcie, fiind lipsiţi de învăţătură. Întrucât trăise o vreme în preajma lui Pitagora – omul cel mai înţelept al Helladei – Zamolxis a adus poporului său moravuri mai înalte. La început, a cerut să i se construiască, după schiţele sale, un templu cu o sală de întrunire în mijlocul edificiului. Aici îşi primea, cu regularitate, oaspeţii de vază, iniţiindu-i în noile cunoştinţe şi taine de care dispunea. La un moment dat, Zamolxis a simţit nevoia reculegerii în deplină singurătate. Şi a dat poruncă să i se zidească – tot după planurile sale- un mic templu subteran. Aici a coborât singur, rămânând izolat, în adâncimea încăperilor subterane, vreme de trei ani de zile. Când a revenit la suprafaţă, în mijlocul poporului său, oamenii l-au aclamat ca pe un zeu”.
Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbeşte despre Zamolxis într-unul din faimoasele „Dialoguri” platoniciene, în termeni mai mult decât admirativi: „Zamolxis dovedeşte, ca zeu al geto-dacilor, că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”. Foarte interesant este şi ceea ce spun, despre Zamolxis, doi mari erudiţi ai vremii: Origenes şi Clement din Alexandria. De la aceştia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxis nu se reuneau decât bărbaţii, după un anumit ritual. Ei purtau un brâu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau, la vedere, semnele păstorului, agricultorului şi constructorului: cuţitul, spicul de grâu şi rigla cu 24 de gradaţii. Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvârşeau acte iniţiatice, ezoterice, de felul celor din categoria misterelor osiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decât evidentă.
În încheierea acestui succint portret al unuia dintre cei mai de seamă iniţiaţi ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s-a numit Zamolxis:
-„Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esenţa pentagramei – iertarea”.