Popina Borduşani, un grind crescut, de când lumea, în inima Bălţii Ialomiţei. O movilă înconjurată de ape şi hăţişuri aproape virgine. Oricât ar părea de modest, acest deal mărunţel este totuşi un loc cu totul deosebit: din vârful său ne privesc opt milenii de istorie.
Popina Borduşani, un grind crescut, de când lumea, în inima Bălţii Ialomiţei. O movilă înconjurată de ape şi hăţişuri aproape virgine. Oricât ar părea de modest, acest deal mărunţel este totuşi un loc cu totul deosebit: din vârful său ne privesc opt milenii de istorie.
Vestigiile de aici sunt cunoscute din 1897, când “Dicţionarul geografic al judeţului Ialomiţa” preciza: “Popina, movilă în Insula Balta, plasa Ialomiţa-Baltă în comuna Borduşeni. Movila este înaltă de 20 de metri şi se găsesc într-însa şi risipite împrejurul ei bucăţi groase de vase nearse în foc”. Cercetările sistematice au început însă abia peste un secol. Abordarea unei metode moderne de investigare pe teren, pusă în practică în ultimul deceniu, a adus cu sine o avalanşă de surprize ştiinţifice. Iar Popina Borduşani s-a dovedit a fi un loc special, unde, asemenea unor criminalişti versaţi, arheologii identifică amprentele uneia dintre cele mai spectaculose civilizaţii ale Europei preistorice.
Borduşani
Omul de azi, obişnuit cu un minimum de confort, n-ar da multe parale pe sălbăticia din Balta Ialomiţei. De fapt, nici “oferta locativă” nu-i prea generoasă: ape, întinderi nesfârşite de stuf separate prin canale înguste şi încâlcite. Ce mai, spaţiu neprimitor, care, colac peste pupăză, este veşnic infestat cu hoarde de ţânţari hămesiţi. Dar asta nu înseamnă că oamenii au dat mereu bir cu fugiţii. Ba din contră. Cu sute şi mii de ani în urmă, “dezvoltatorii imobiliari” ai istoriei n-au făcut nazuri, iar hăţişurile Ialomiţei aveau căutare. Iar în ultimele milenii au fost “frecventate” constant. Cele mai vechi urme de locuire, din neolitic, apar în jurul anilor 5700 î.Chr. La timpul lor, pe aici au trecut purtătorii culturii Hallstatt – prima etapă a Epocii Fierului. Ceva mai târziu, între sec. lV î.Chr şi ll d.Chr, nici dacii nu s-au speriat de condiţiile vitrege de aici. După alte secole, oamenii Evului Mediu timpuriu au fost şi ei nişte prezenţe constante. Pasionat de istoria locului, arheologul Florin Vlad, de la Muzeul Judeţean Ialomiţa, ne-a relatat că nici comuna Borduşani nu-i de ieri, de alaltăieri. Prima sa atestare documentară, din 1476, este legată de Radu cel Frumos, hainul frate vitreg al celebrului Vald Ţepeş. Locul asupra căruia se concentrează acum arheologii este chiar Popina, unde există ceea ce ei numesc un “tell” preistoric: o movilă artificială, formată prin acumularea resturilor de locuire a unei aşezări Gumelniţa.
“Echipa Timpului”
Deşi relicvele de pe “Popină” sunt cunoscute de mult, săpăturile sistematice au început la sfârşitul anilor ’80. Iar de atunci, studiile s-au concentrat mai ales asupra vestigiilor gumelniţene. După 1993, aici se aplică o nouă metodă de cercetare, extrem de minuţioasă. Metodă aplicată, pentru prima dată la noi în ţară, tot într-o aşezare Gumelniţa: tell-ul de la Hârşova. Concret, obiectele găsite pe teren sunt studiate de specialişti din cele mai diverse domenii. Specialişti care, pornind de la cele mai mărunte indicii, ajung să descrie viaţa de zi cu zi a oamenilor de altădată. Încă de la început, această metodă a fost iniţiată printr-o colaborare internaţională, franco-română. Partea franceză este reprezentată de arheologul Bernard Randouin, de la Ministerul Culturii şi Comunicării din ţara sa. Partenerul român este Dragomir Popovici, şeful Secţiei Arheologie din Muzeul Naţional de Istorie a României. Ei sunt cei care de ani buni conduc “Echipa Timpului”, care explorează preistoria atât la Hârşova, cât şi la “Popina” Borduşani.
Gumelniţa A2
Strict cronologic, aşezarea de la Borduşani se încadrează în Eneolitic, etapă finală a Epocii Pietrei. Era în jurul anilor 4600 î.Chr, o perioadă revoluţionară în care, dobândind anumite cunoştinţe de metalurgie, oamenii învăţaseră să prelucreze cuprul şi aurul. Vestigiile de aici, asupra cărora migălesc arheologii, aparţin fazei A2 a Culturii Gumelniţa, una dintre cele mai sofisticate civilizaţii ale Europei preistorice. Dar primele urme de pe Popină aparţin culturii neolitice Boian, cu o mie de ani mai veche decât vestigiile gumelniţene. Acel orizont arhaic este încă inaccesibil: la el se va ajunge peste mulţi ani, după epuizarea stratelor superioare. Gumelniţa, ale cărei vestigii sunt acum accesibile, era un “Everest” al preistoriei. În mileniul V î.Hr., ea ocupa, aproape uniform, spaţiul dintre Carpaţi şi Marea Egee. Pe atunci lumea civilizată era dominată de două mari “blocuri” culturale: Gumelniţa-Karanovo şi Cucuteni-Tripolie. Acum ni se pare greu de crezut, dar în acele vremuri Peninsula Balcanică era locul din care se dădea “ora exactă” în Europa preistorică. Şi nu numai. Egiptul antic se afla încă în perioada pre-dinastică şi avea să mai treacă peste o mie de ani până când primul său faraon avea să urce pe tron. Iar Sumerul mai avea de aşteptat aproape două milenii până când să devină “mama civilizaţiilor”: Mesopotamia se afla în faza El Obeid, cultură cu nimic superioară celor din Balcani.
Popina din baltă
Pornit din labirintul Capitalei, drumul spre Popina Borduşani devine, până la urmă, un soi de călătorie iniţiatică, încheiată prin “traversarea apelor”. Atâta doar, pe “Charon”-ul local îl cheamă Mircea. Iar luntrea mistică este de fapt o veche barcă pescărească ce duhneşte a catran, apă stătută şi nămol. În rest, totul este ca în legendă: barcagiul taciturn mişcă agale ramele ambarcaţiunii care se opinteşte să taie pieziş valurile, înainte de a atinge celălalt mal. Iar lumea “de dincolo” pare un paradis vegetal, în care doar potecile sufocate de iarbă amintesc de existenţa oamenilor. Ascunsă adânc în acest univers arhaic, “Popina”, cu tot cu vestigiile sale, îţi iese brusc în faţă exact atunci când ori credeai că ai rătăcit drumul, ori că pe acolo nu trăieşte ţipenie de om. Tabăra arheologilor se află exact în vârful movilei, la câţiva metri distanţă de situl străvechi.
Tabăra savanţilor
Majoritatea arheologilor care robotesc pe “Popină” au în spate o carieră remarcabilă şi sunt deja nume consacrate în arheologia românească. Ba chiar şi în cea europeană. Dar asta nu înseamnă că aici au parte de vreun confort deosebit. Ori că au venit la Borduşani ca într-un concediu. Condiţiile sunt austere, amintind mai curând de o tabără militară dizlocată în teritoriul adversarului. Dormitoarele sunt dotate cu paturi de campanie. Un şopron clădit pe stâlpi din lemn, cu pereţii din stuf şi acoperişul din trestie, este în acelaşit timp “birou” şi “sală de mese”. Mâncarea se găteşte pentru toţi la cazan, pe sobă cu plită de tuci. Pâinea nedospită se coace direct pe plită, cum se făcea probabil şi acum câteva mii de ani. Singurul semn de modernitate este zgomotul unui generator electric. Plus chiuveta din inox de la bucătărie.
Un şantier atipic
Tell-ul de la Borduşani s-a format prin suprapunerea unor straturi de “acumulări antropice” succesive, depuse în secole de locuire. “Este ca la Troia?” “Exact ca la Troia”, ne lămureşte arheologul Popovici. “De fapt, Troia este tot un tell. Atâta doar că straturile acumulate acolo sunt din Epoca Bronzului. Aparţin unui alt tip de civilizaţie, cu ziduri din piatră şi un inventar arheologic spectaculos.” La prima vedere, săpăturile de pe “Popină” nu seamănă cu tranşeele altor şantiere arheologice. Aici n-ai să vezi municitori necalificaţi înarmaţi cu târnăcoape şi cazmale. Cei care sapă sunt specialiştii, iar uneltele lor sunt şpaclul, pensula, ruleta şi aparatul foto, pentru imortalizarea oricărui detaliu. Iar uneori chiar şi penseta chirurgicală. Pe şantierele clasice, o zi de muncă se măsoară în adâncimea săpăturii. Aici, viteza zilnică este de câţiva milimetri, maximum un centimetru sau doi. Iar uneori nici atât. La fel ca la Hârşova, “investigatorii” fac abstracţie de “cantitate”. Importante sunt doar conexiunile rezultate din analizarea poziţiei şi a structurilor spaţiale identificate. La prima privire, nimic impresionant. Nu tu ziduri, nu tu vase ornamentate. Nici pomeneală de vreo comoară. Uscat de arşiţa verii, solul cercetat cu migală pare mai curând un maidan albicios, ciuruit de gropi şi şanţuri cu forme ciudate. Doar bucăţile de ceramică sau oase vechi de când lumea, ivite ici şi colo, te duc cu gândul la un trecut îndepărtat. Situaţia se schimbă radical când cobori printre arheologi. Având deja în spate câteva decenii de practică, Popovici explică procedura simplu, pe înţelesul oricui: “Căutăm cele mai mici urme. Apoi le studiem şi le corelăm cu cele din jurul lor. Este o viziune dinamică, în care ţinem cont de culoarea şi textura solului, de dimensiunile straturilor care, adeseori, au doar câţiva milimetri grosime. Astfel, realizăm un soi de acord fin al încadrării temporare. Capacitatea de rezoluţie a metodei microstratigrafice este extrem de precisă: putem să stabilim chiar şi anotimpul în care s-a pretecut un anumit eveniment”. Perfect adevărat. Pulverizat uniform cu apă şi netezit cu şpaclul, solul albicios capătă culori distincte, care, temporar, îl fac să semene cu o piatră semipreţioasă. Iar irizările milimetrice puse în evidenţă scot la iveală detaliile unor evenimente străvechi.
Munca pe şantier
Chiar dacă nu pare deosebit de impresionant, şantierul de la Borduşani a adus deja la zi câteva aspecte unice. Undeva într-un colţ s-a descoperit o porţiune, înaltă de 1,10 m, din zidul unei case gumelniţene. O surpriză cu totul deosebită a fost identificarea unei “străzi” preistorice, semn că şi pe atunci se ţinea cont de nişte principii urbanistice. Aceste descoperiri au fost posibile tocmai pentru că nimic nu rămâne neverificat. Pământul săpat din case ori de pe “stradă” este cernut sub jet de apă, prin site cu ochiuri fine. Ceea ce rămâne este pus la uscat şi apoi se sortează pe categorii: oase de animale mari ori de peşte studiate şi clasate pe specii, ba chiar şi pe categorii de vârstă. Fază extrem de importantă, pentru că, în raport cu abundenţa şi cu localizarea lor, se poate afla anotimpul în care au fost consumate. De aceeaşi atenţie beneficiază şi fragmentele, oricât de mici, de chirpic ori ceramică. Ba chiar şi rarele “coprolite”, fecalele umane sau animale care s-au “conservat” cumva, cine ştie cum. La fel şi urmele de pleavă şi alte resturi vegetale: totul este păstrat şi înregistrat minuţios. De fapt, componenta de bază a metodei microstratigrafice este tocmai această operaţiune, de a cărei fidelitate depinde precizia cu care sunt “developate” întâmplările de acum mii de ani. Absolut tot ce se găseşte este sortat, clasificat, ambalat şi depus în depozitul taberei. Piesele ceramice reconstituibile iau calea laboratoarelor de restaurare, iar de acolo ajung în vitrinele muzeelor.
Urbanism preistoric
În săpături, primele ies în evidenţă casele. De obicei, locuinţele aveau două camere, cu o suprafaţă totală de 60-70 mp. Confortabil, nu? Înălţimea lor era de 2,20 m, cam la fel ca în zilele noastre. În fiecare încăpere exista câte un cuptor pe care se gătea hrana. Iar pe timp rece asigurau şi încălzirea incintei. Nu-i clar dacă existau şi ferestre. Într-o locuinţă s-au găsit însă urmele unei rame circulare din lut, cu un diamteru de aprox. 20 cm. Este posibil ca pe ea să fi fost întinsă o băşică de animal, probabil porc. Unsă cu grăsime, aceasta devenea translucidă, lăsând astfel lumina să treacă. Locuinţele erau din paiantă, soluţie constructivă folosită şi azi pe la ţară. Structura de rezistenţă era compusă din stâlpi îngropaţi în pământ, uniţi între ei cu “leaţi” subţiri. Aceştia erau fixaţi cu legături din fibră vegetală. Structura de rezistenţă era umplută cu chirpici din lut amestecat cu pleavă sau chiar cu baligă de vită. Acoperişul din stuf sau trestie era susţinut pe grinzi din lemn. Acum pare primitiv, dar acesta asigura o bună izolare. Există informaţii ce par să ateste că gumelniţenii construiau chiar şi imobile cu etaj. Locuinţele erau dispuse în şir, aliniate “la stradă”. Între ele exista un spaţiu liber, cuprins între 60 cm şi 2 m. Stăzile erau late de 2,2-2,4 metri. Încă nu existau spaţii largi, similare unor pieţe. Este ceea ce savanţii numesc o aşezare preurbană. Străzile gumelniţe erau “pavate” cu resturi menajere mărunte, care se tasau cu timpul, devenind astfel o cale de acces solidă. Periodic, “bulevardul” era nivelat cu lut.
Dependenţi de mediul acvatic
Aparţinând aceluiaşi orizont cultural cu “conaţionalii” de la Hârşova, nici gumelniţenii de pe Popină nu se omorau cu agricultura. Este drept că, în ambele cazuri, nici mediul nu prea era prielnic, iar cerealele se obţineau probabil prin schimburi comerciale. În privinţa regimului alimentar, ambele aşezări depindeau de mediul acvatic. De bază era peştele: s-au descoperit oase de somn şi crap provenind de la nişte exemplare impresionante. Primăvara şi vara se mai consumau scoici, raci şi melci. În anotimpurile reci, meniul era completat cu carne, fie de animale domestice, fie de vânat. În “ogrăzile” gumelniţene existau capre şi oi crescute atât pentru carne, cât şi pentru lapte. Nu este clar dacă şi pentru lână. Tot pentru carne erau crescuţi porcii, dar şi vitele mari. Acestea din urmă nu erau folosite şi la tracţiune, pentru că, pe de o parte, roata nu fusese încă inventată. Iar, pe de altă parte, oasele de vite mari nu prezintă deformările specifice unor animale supuse la eforturi fizice mari şi constante.
O altă componentă importantă a regimului alimentar era vânatul: cerb, căprior, mistreţ, iepuri şi, foarte rar, zimbru, cai sau măgari sălbatici.
Meserii?
Populaţia Gumelniţa, inclusiv cea de la Borduşani, ajunsese la o anumită diferenţiere pe criterii “profesionale”. Spre exemplu, locuinţa în care s-au găsit mai multe râşniţe din piatră a fost numită “Casa morarului”. În altele, s-au găsit urme bogate de prelucrare a silexului: aşchii brute, unelte “rebutate” sau “nuclee” de cremene din care se ciopleau uneltele. Într-alta s-au găsit multe greutăţi pentru războiul de ţesut, fapt care ar putea reflecta ocupaţia de bază a locatarilor. Ceramica era un alt domeniu în care gumelniţenii atinseseră adevărate culmi de perfecţiune. Dar oamenii de aici erau deosebit pe pricepuţi şi în prelucrarea lemnului. Iar asta în condiţiile în care aveau doar unelte simple, din piatră. Studiul construcţiilor arată că puteau să confecţioneze stâlpi şi grinzi, unele de dimensiuni de-a dreptul impresionante. Un fapt, cu atât mai remarcabil este că adeseori bârnele cioplite aveau secţiuni pătrate, triunghiulare, ba chiar şi semicirculare. “Profesionişti” cu adevărat remarcabili, maeştrii lemnului din acele vremuri realizau şi diverse piese de mobilier, precum şi diverse recipiente, un soi de strămoşi ai butoaielor.
Universul Gumelniţa
Cum era “lumea” gumelniţenilor de la Burduşani? Nu o să ştim niciodată ce limbă vorbeau. Scheletele descoperite în necropolele lor ne arată nişte oameni în general scunzi, cu o înălţime cuprinsă între 1,5 m şi 1,6 m. Studiile antropologice vorbesc despre o populaţie sud-europeană cu o speranţă medie de viaţă de 30, maximum 35 de ani. Sufereau de boli degenerative, ale oaselor şi articulaţiilor, obişnuite în acele vremuri. Dar, indiferent de vârstă, dantura lor era în stare bună. Nu ştim ce religie practicau. Probabil că totuşi credeau într-o viaţă de apoi, căci defuncţii lor erau înhumaţi cu un bogat inventar funerar. Privită în ansamblul ei, viaţa gumelniţenilor nu era chiar dificilă. Hrana se obţinea uşor, iar oamenii aveau destul timp liber. Timp pe care-l puteau folosi pentru alte activităţi, unele chiar şi de natură artistică. Cum era viaţa gumelniţenilor de la Borduşani? Ce se auzea pe uliţele lor? În afara discuţiilor purtate între membrii oricăror comunităţi, din case răzbăteau sunetele meseriilor practicate de “ocupanţi”: din casa cioplitorului de unelte, zgomotul bucăţilor de silex lovite între ele. Din casa “morarului”, huruitul râjniţelor manuale din piatră. Ceva mai silenţioasă trebuie să fi fost casa ţesătorului: războiul vertical nu prea făcea gălăgie. În casa olarului, recunoscută după vasele incomplet finisate, se auzea doar plescăitul lutului modelat manual: roata olarului avea să fie inventată mult mai târziu, în Epoca Bronzului. Pe uliţă se auzeau vitele venind seara de la păscut. Dar nu şi cai, care aveau să fie domesticiţi peste alte câteva milenii. Câini trebuie să fi fost şi atunci cam peste tot, ducând o viaţă relativ uşoară. Asta până când ajugeau în blidele stăpânilor, preschimbaţi în feluri de mâncare. Probabil că existau şi şoareci, care mâşâiau peste tot: aveau să mai treacă trei milenii până când egiptenii antici vor domestici pisica şi alte câteva secole până când mâţele vor ajunge şi pe aceste meleaguri. Desigur că oamenii acelui timp se şi distrau. Iar lumea lor sonoră trebuie să fi fost completată cu un soi oarecare de muzică. Probabil că existau instrumente de percuţie, de fapt, cele mai simple. Arheologii au descoperit aici şi un instrument de suflat care seamănă cu tilinca din zilele noastre. Pe tell-ul de la Popina Borduşani, călătoria prin timp continuă molcom, parcurgând câţiva milimetri pe zi.
Seara acolo se face foc de tabără, iar oamenii se aşază în jurul său sporovăind în surdină, de-ale lor. Nopţi de vară, cu un cer senin, pe care ai impresia că-l poţi atinge cu mâna. Cer majestuos, spuzit cu nişte stele imense, cum n-am mai mai văzut din copilăria vacanţelor petrecute la ţară, la bunici. Un cer adânc, imagine strivitoare a Universului etern, care te îndeamnă la supunere în faţa Transcendenţei. Cerul sub care au stat şi “gumelniţeii” de acum şapte milenii.
Reconstituire
Pentru locuitorii preistorici care au trăit cândva pe Popina de la Borduşani, procurarea şi prepararea hranei nu era o activitate deosebit de istovitoare. Viaţa de acolo mergea în rezonanţă cu ritmurile naturii: în anotimpul cald, meniul se baza pe oferta generoasă a apelor. În restul timpului se consuma carne de vită ori de vânat. Vetrele din locuinţe erau bine adaptate scopului pentru care erau construite. Pornind de la forma şi modelul cuptoarelor gumelniţene găsite pe teren, arheologii de pe şantierul Borduşani au construit unul identic. (sus) “Copia” lui s-a dovedit a fi funcţională şi deosebit de eficientă: în el s-au putut coace diverse bunătăţi, inclusiv plăcinte şi cozonaci. Bineînţeles că nu există nici o “carte de bucate” neolitică în care să fie descrise reţetele culinare ale acelor vremuri. Relativ depărtată de civilizaţia modernă, viaţa de pe şantier a arheologilor seamănă oarecum cu cea dusă de oamenii din vechime. Pâinea, căreia localnicii îi spun “lipie”, de-a dreptul delicioasă când este caldă, se coace direct pe plita de fontă a unei sobe de pământ (jos), pe care doar plita din fontă o deosebeşte de vetrele străvechi.
(text preluat din Jurnalul National ; autor: Vasile Surcel)
Popina Borduşani, un grind crescut, de când lumea, în inima Bălţii Ialomiţei. O movilă înconjurată de ape şi hăţişuri aproape virgine. Oricât ar părea de modest, acest deal mărunţel este totuşi un loc cu totul deosebit: din vârful său ne privesc opt milenii de istorie.
Vestigiile de aici sunt cunoscute din 1897, când “Dicţionarul geografic al judeţului Ialomiţa” preciza: “Popina, movilă în Insula Balta, plasa Ialomiţa-Baltă în comuna Borduşeni. Movila este înaltă de 20 de metri şi se găsesc într-însa şi risipite împrejurul ei bucăţi groase de vase nearse în foc”. Cercetările sistematice au început însă abia peste un secol. Abordarea unei metode moderne de investigare pe teren, pusă în practică în ultimul deceniu, a adus cu sine o avalanşă de surprize ştiinţifice. Iar Popina Borduşani s-a dovedit a fi un loc special, unde, asemenea unor criminalişti versaţi, arheologii identifică amprentele uneia dintre cele mai spectaculose civilizaţii ale Europei preistorice.
Borduşani
Omul de azi, obişnuit cu un minimum de confort, n-ar da multe parale pe sălbăticia din Balta Ialomiţei. De fapt, nici “oferta locativă” nu-i prea generoasă: ape, întinderi nesfârşite de stuf separate prin canale înguste şi încâlcite. Ce mai, spaţiu neprimitor, care, colac peste pupăză, este veşnic infestat cu hoarde de ţânţari hămesiţi. Dar asta nu înseamnă că oamenii au dat mereu bir cu fugiţii. Ba din contră. Cu sute şi mii de ani în urmă, “dezvoltatorii imobiliari” ai istoriei n-au făcut nazuri, iar hăţişurile Ialomiţei aveau căutare. Iar în ultimele milenii au fost “frecventate” constant. Cele mai vechi urme de locuire, din neolitic, apar în jurul anilor 5700 î.Chr. La timpul lor, pe aici au trecut purtătorii culturii Hallstatt – prima etapă a Epocii Fierului. Ceva mai târziu, între sec. lV î.Chr şi ll d.Chr, nici dacii nu s-au speriat de condiţiile vitrege de aici. După alte secole, oamenii Evului Mediu timpuriu au fost şi ei nişte prezenţe constante. Pasionat de istoria locului, arheologul Florin Vlad, de la Muzeul Judeţean Ialomiţa, ne-a relatat că nici comuna Borduşani nu-i de ieri, de alaltăieri. Prima sa atestare documentară, din 1476, este legată de Radu cel Frumos, hainul frate vitreg al celebrului Vald Ţepeş. Locul asupra căruia se concentrează acum arheologii este chiar Popina, unde există ceea ce ei numesc un “tell” preistoric: o movilă artificială, formată prin acumularea resturilor de locuire a unei aşezări Gumelniţa.
“Echipa Timpului”
Deşi relicvele de pe “Popină” sunt cunoscute de mult, săpăturile sistematice au început la sfârşitul anilor ’80. Iar de atunci, studiile s-au concentrat mai ales asupra vestigiilor gumelniţene. După 1993, aici se aplică o nouă metodă de cercetare, extrem de minuţioasă. Metodă aplicată, pentru prima dată la noi în ţară, tot într-o aşezare Gumelniţa: tell-ul de la Hârşova. Concret, obiectele găsite pe teren sunt studiate de specialişti din cele mai diverse domenii. Specialişti care, pornind de la cele mai mărunte indicii, ajung să descrie viaţa de zi cu zi a oamenilor de altădată. Încă de la început, această metodă a fost iniţiată printr-o colaborare internaţională, franco-română. Partea franceză este reprezentată de arheologul Bernard Randouin, de la Ministerul Culturii şi Comunicării din ţara sa. Partenerul român este Dragomir Popovici, şeful Secţiei Arheologie din Muzeul Naţional de Istorie a României. Ei sunt cei care de ani buni conduc “Echipa Timpului”, care explorează preistoria atât la Hârşova, cât şi la “Popina” Borduşani.
Gumelniţa A2
Strict cronologic, aşezarea de la Borduşani se încadrează în Eneolitic, etapă finală a Epocii Pietrei. Era în jurul anilor 4600 î.Chr, o perioadă revoluţionară în care, dobândind anumite cunoştinţe de metalurgie, oamenii învăţaseră să prelucreze cuprul şi aurul. Vestigiile de aici, asupra cărora migălesc arheologii, aparţin fazei A2 a Culturii Gumelniţa, una dintre cele mai sofisticate civilizaţii ale Europei preistorice. Dar primele urme de pe Popină aparţin culturii neolitice Boian, cu o mie de ani mai veche decât vestigiile gumelniţene. Acel orizont arhaic este încă inaccesibil: la el se va ajunge peste mulţi ani, după epuizarea stratelor superioare. Gumelniţa, ale cărei vestigii sunt acum accesibile, era un “Everest” al preistoriei. În mileniul V î.Hr., ea ocupa, aproape uniform, spaţiul dintre Carpaţi şi Marea Egee. Pe atunci lumea civilizată era dominată de două mari “blocuri” culturale: Gumelniţa-Karanovo şi Cucuteni-Tripolie. Acum ni se pare greu de crezut, dar în acele vremuri Peninsula Balcanică era locul din care se dădea “ora exactă” în Europa preistorică. Şi nu numai. Egiptul antic se afla încă în perioada pre-dinastică şi avea să mai treacă peste o mie de ani până când primul său faraon avea să urce pe tron. Iar Sumerul mai avea de aşteptat aproape două milenii până când să devină “mama civilizaţiilor”: Mesopotamia se afla în faza El Obeid, cultură cu nimic superioară celor din Balcani.
Popina din baltă
Pornit din labirintul Capitalei, drumul spre Popina Borduşani devine, până la urmă, un soi de călătorie iniţiatică, încheiată prin “traversarea apelor”. Atâta doar, pe “Charon”-ul local îl cheamă Mircea. Iar luntrea mistică este de fapt o veche barcă pescărească ce duhneşte a catran, apă stătută şi nămol. În rest, totul este ca în legendă: barcagiul taciturn mişcă agale ramele ambarcaţiunii care se opinteşte să taie pieziş valurile, înainte de a atinge celălalt mal. Iar lumea “de dincolo” pare un paradis vegetal, în care doar potecile sufocate de iarbă amintesc de existenţa oamenilor. Ascunsă adânc în acest univers arhaic, “Popina”, cu tot cu vestigiile sale, îţi iese brusc în faţă exact atunci când ori credeai că ai rătăcit drumul, ori că pe acolo nu trăieşte ţipenie de om. Tabăra arheologilor se află exact în vârful movilei, la câţiva metri distanţă de situl străvechi.
Tabăra savanţilor
Majoritatea arheologilor care robotesc pe “Popină” au în spate o carieră remarcabilă şi sunt deja nume consacrate în arheologia românească. Ba chiar şi în cea europeană. Dar asta nu înseamnă că aici au parte de vreun confort deosebit. Ori că au venit la Borduşani ca într-un concediu. Condiţiile sunt austere, amintind mai curând de o tabără militară dizlocată în teritoriul adversarului. Dormitoarele sunt dotate cu paturi de campanie. Un şopron clădit pe stâlpi din lemn, cu pereţii din stuf şi acoperişul din trestie, este în acelaşit timp “birou” şi “sală de mese”. Mâncarea se găteşte pentru toţi la cazan, pe sobă cu plită de tuci. Pâinea nedospită se coace direct pe plită, cum se făcea probabil şi acum câteva mii de ani. Singurul semn de modernitate este zgomotul unui generator electric. Plus chiuveta din inox de la bucătărie.
Un şantier atipic
Tell-ul de la Borduşani s-a format prin suprapunerea unor straturi de “acumulări antropice” succesive, depuse în secole de locuire. “Este ca la Troia?” “Exact ca la Troia”, ne lămureşte arheologul Popovici. “De fapt, Troia este tot un tell. Atâta doar că straturile acumulate acolo sunt din Epoca Bronzului. Aparţin unui alt tip de civilizaţie, cu ziduri din piatră şi un inventar arheologic spectaculos.” La prima vedere, săpăturile de pe “Popină” nu seamănă cu tranşeele altor şantiere arheologice. Aici n-ai să vezi municitori necalificaţi înarmaţi cu târnăcoape şi cazmale. Cei care sapă sunt specialiştii, iar uneltele lor sunt şpaclul, pensula, ruleta şi aparatul foto, pentru imortalizarea oricărui detaliu. Iar uneori chiar şi penseta chirurgicală. Pe şantierele clasice, o zi de muncă se măsoară în adâncimea săpăturii. Aici, viteza zilnică este de câţiva milimetri, maximum un centimetru sau doi. Iar uneori nici atât. La fel ca la Hârşova, “investigatorii” fac abstracţie de “cantitate”. Importante sunt doar conexiunile rezultate din analizarea poziţiei şi a structurilor spaţiale identificate. La prima privire, nimic impresionant. Nu tu ziduri, nu tu vase ornamentate. Nici pomeneală de vreo comoară. Uscat de arşiţa verii, solul cercetat cu migală pare mai curând un maidan albicios, ciuruit de gropi şi şanţuri cu forme ciudate. Doar bucăţile de ceramică sau oase vechi de când lumea, ivite ici şi colo, te duc cu gândul la un trecut îndepărtat. Situaţia se schimbă radical când cobori printre arheologi. Având deja în spate câteva decenii de practică, Popovici explică procedura simplu, pe înţelesul oricui: “Căutăm cele mai mici urme. Apoi le studiem şi le corelăm cu cele din jurul lor. Este o viziune dinamică, în care ţinem cont de culoarea şi textura solului, de dimensiunile straturilor care, adeseori, au doar câţiva milimetri grosime. Astfel, realizăm un soi de acord fin al încadrării temporare. Capacitatea de rezoluţie a metodei microstratigrafice este extrem de precisă: putem să stabilim chiar şi anotimpul în care s-a pretecut un anumit eveniment”. Perfect adevărat. Pulverizat uniform cu apă şi netezit cu şpaclul, solul albicios capătă culori distincte, care, temporar, îl fac să semene cu o piatră semipreţioasă. Iar irizările milimetrice puse în evidenţă scot la iveală detaliile unor evenimente străvechi.
Munca pe şantier
Chiar dacă nu pare deosebit de impresionant, şantierul de la Borduşani a adus deja la zi câteva aspecte unice. Undeva într-un colţ s-a descoperit o porţiune, înaltă de 1,10 m, din zidul unei case gumelniţene. O surpriză cu totul deosebită a fost identificarea unei “străzi” preistorice, semn că şi pe atunci se ţinea cont de nişte principii urbanistice. Aceste descoperiri au fost posibile tocmai pentru că nimic nu rămâne neverificat. Pământul săpat din case ori de pe “stradă” este cernut sub jet de apă, prin site cu ochiuri fine. Ceea ce rămâne este pus la uscat şi apoi se sortează pe categorii: oase de animale mari ori de peşte studiate şi clasate pe specii, ba chiar şi pe categorii de vârstă. Fază extrem de importantă, pentru că, în raport cu abundenţa şi cu localizarea lor, se poate afla anotimpul în care au fost consumate. De aceeaşi atenţie beneficiază şi fragmentele, oricât de mici, de chirpic ori ceramică. Ba chiar şi rarele “coprolite”, fecalele umane sau animale care s-au “conservat” cumva, cine ştie cum. La fel şi urmele de pleavă şi alte resturi vegetale: totul este păstrat şi înregistrat minuţios. De fapt, componenta de bază a metodei microstratigrafice este tocmai această operaţiune, de a cărei fidelitate depinde precizia cu care sunt “developate” întâmplările de acum mii de ani. Absolut tot ce se găseşte este sortat, clasificat, ambalat şi depus în depozitul taberei. Piesele ceramice reconstituibile iau calea laboratoarelor de restaurare, iar de acolo ajung în vitrinele muzeelor.
Urbanism preistoric
În săpături, primele ies în evidenţă casele. De obicei, locuinţele aveau două camere, cu o suprafaţă totală de 60-70 mp. Confortabil, nu? Înălţimea lor era de 2,20 m, cam la fel ca în zilele noastre. În fiecare încăpere exista câte un cuptor pe care se gătea hrana. Iar pe timp rece asigurau şi încălzirea incintei. Nu-i clar dacă existau şi ferestre. Într-o locuinţă s-au găsit însă urmele unei rame circulare din lut, cu un diamteru de aprox. 20 cm. Este posibil ca pe ea să fi fost întinsă o băşică de animal, probabil porc. Unsă cu grăsime, aceasta devenea translucidă, lăsând astfel lumina să treacă. Locuinţele erau din paiantă, soluţie constructivă folosită şi azi pe la ţară. Structura de rezistenţă era compusă din stâlpi îngropaţi în pământ, uniţi între ei cu “leaţi” subţiri. Aceştia erau fixaţi cu legături din fibră vegetală. Structura de rezistenţă era umplută cu chirpici din lut amestecat cu pleavă sau chiar cu baligă de vită. Acoperişul din stuf sau trestie era susţinut pe grinzi din lemn. Acum pare primitiv, dar acesta asigura o bună izolare. Există informaţii ce par să ateste că gumelniţenii construiau chiar şi imobile cu etaj. Locuinţele erau dispuse în şir, aliniate “la stradă”. Între ele exista un spaţiu liber, cuprins între 60 cm şi 2 m. Stăzile erau late de 2,2-2,4 metri. Încă nu existau spaţii largi, similare unor pieţe. Este ceea ce savanţii numesc o aşezare preurbană. Străzile gumelniţe erau “pavate” cu resturi menajere mărunte, care se tasau cu timpul, devenind astfel o cale de acces solidă. Periodic, “bulevardul” era nivelat cu lut.
Dependenţi de mediul acvatic
Aparţinând aceluiaşi orizont cultural cu “conaţionalii” de la Hârşova, nici gumelniţenii de pe Popină nu se omorau cu agricultura. Este drept că, în ambele cazuri, nici mediul nu prea era prielnic, iar cerealele se obţineau probabil prin schimburi comerciale. În privinţa regimului alimentar, ambele aşezări depindeau de mediul acvatic. De bază era peştele: s-au descoperit oase de somn şi crap provenind de la nişte exemplare impresionante. Primăvara şi vara se mai consumau scoici, raci şi melci. În anotimpurile reci, meniul era completat cu carne, fie de animale domestice, fie de vânat. În “ogrăzile” gumelniţene existau capre şi oi crescute atât pentru carne, cât şi pentru lapte. Nu este clar dacă şi pentru lână. Tot pentru carne erau crescuţi porcii, dar şi vitele mari. Acestea din urmă nu erau folosite şi la tracţiune, pentru că, pe de o parte, roata nu fusese încă inventată. Iar, pe de altă parte, oasele de vite mari nu prezintă deformările specifice unor animale supuse la eforturi fizice mari şi constante.
O altă componentă importantă a regimului alimentar era vânatul: cerb, căprior, mistreţ, iepuri şi, foarte rar, zimbru, cai sau măgari sălbatici.
Meserii?
Populaţia Gumelniţa, inclusiv cea de la Borduşani, ajunsese la o anumită diferenţiere pe criterii “profesionale”. Spre exemplu, locuinţa în care s-au găsit mai multe râşniţe din piatră a fost numită “Casa morarului”. În altele, s-au găsit urme bogate de prelucrare a silexului: aşchii brute, unelte “rebutate” sau “nuclee” de cremene din care se ciopleau uneltele. Într-alta s-au găsit multe greutăţi pentru războiul de ţesut, fapt care ar putea reflecta ocupaţia de bază a locatarilor. Ceramica era un alt domeniu în care gumelniţenii atinseseră adevărate culmi de perfecţiune. Dar oamenii de aici erau deosebit pe pricepuţi şi în prelucrarea lemnului. Iar asta în condiţiile în care aveau doar unelte simple, din piatră. Studiul construcţiilor arată că puteau să confecţioneze stâlpi şi grinzi, unele de dimensiuni de-a dreptul impresionante. Un fapt, cu atât mai remarcabil este că adeseori bârnele cioplite aveau secţiuni pătrate, triunghiulare, ba chiar şi semicirculare. “Profesionişti” cu adevărat remarcabili, maeştrii lemnului din acele vremuri realizau şi diverse piese de mobilier, precum şi diverse recipiente, un soi de strămoşi ai butoaielor.
Universul Gumelniţa
Cum era “lumea” gumelniţenilor de la Burduşani? Nu o să ştim niciodată ce limbă vorbeau. Scheletele descoperite în necropolele lor ne arată nişte oameni în general scunzi, cu o înălţime cuprinsă între 1,5 m şi 1,6 m. Studiile antropologice vorbesc despre o populaţie sud-europeană cu o speranţă medie de viaţă de 30, maximum 35 de ani. Sufereau de boli degenerative, ale oaselor şi articulaţiilor, obişnuite în acele vremuri. Dar, indiferent de vârstă, dantura lor era în stare bună. Nu ştim ce religie practicau. Probabil că totuşi credeau într-o viaţă de apoi, căci defuncţii lor erau înhumaţi cu un bogat inventar funerar. Privită în ansamblul ei, viaţa gumelniţenilor nu era chiar dificilă. Hrana se obţinea uşor, iar oamenii aveau destul timp liber. Timp pe care-l puteau folosi pentru alte activităţi, unele chiar şi de natură artistică. Cum era viaţa gumelniţenilor de la Borduşani? Ce se auzea pe uliţele lor? În afara discuţiilor purtate între membrii oricăror comunităţi, din case răzbăteau sunetele meseriilor practicate de “ocupanţi”: din casa cioplitorului de unelte, zgomotul bucăţilor de silex lovite între ele. Din casa “morarului”, huruitul râjniţelor manuale din piatră. Ceva mai silenţioasă trebuie să fi fost casa ţesătorului: războiul vertical nu prea făcea gălăgie. În casa olarului, recunoscută după vasele incomplet finisate, se auzea doar plescăitul lutului modelat manual: roata olarului avea să fie inventată mult mai târziu, în Epoca Bronzului. Pe uliţă se auzeau vitele venind seara de la păscut. Dar nu şi cai, care aveau să fie domesticiţi peste alte câteva milenii. Câini trebuie să fi fost şi atunci cam peste tot, ducând o viaţă relativ uşoară. Asta până când ajugeau în blidele stăpânilor, preschimbaţi în feluri de mâncare. Probabil că existau şi şoareci, care mâşâiau peste tot: aveau să mai treacă trei milenii până când egiptenii antici vor domestici pisica şi alte câteva secole până când mâţele vor ajunge şi pe aceste meleaguri. Desigur că oamenii acelui timp se şi distrau. Iar lumea lor sonoră trebuie să fi fost completată cu un soi oarecare de muzică. Probabil că existau instrumente de percuţie, de fapt, cele mai simple. Arheologii au descoperit aici şi un instrument de suflat care seamănă cu tilinca din zilele noastre. Pe tell-ul de la Popina Borduşani, călătoria prin timp continuă molcom, parcurgând câţiva milimetri pe zi.
Seara acolo se face foc de tabără, iar oamenii se aşază în jurul său sporovăind în surdină, de-ale lor. Nopţi de vară, cu un cer senin, pe care ai impresia că-l poţi atinge cu mâna. Cer majestuos, spuzit cu nişte stele imense, cum n-am mai mai văzut din copilăria vacanţelor petrecute la ţară, la bunici. Un cer adânc, imagine strivitoare a Universului etern, care te îndeamnă la supunere în faţa Transcendenţei. Cerul sub care au stat şi “gumelniţeii” de acum şapte milenii.
Reconstituire
Pentru locuitorii preistorici care au trăit cândva pe Popina de la Borduşani, procurarea şi prepararea hranei nu era o activitate deosebit de istovitoare. Viaţa de acolo mergea în rezonanţă cu ritmurile naturii: în anotimpul cald, meniul se baza pe oferta generoasă a apelor. În restul timpului se consuma carne de vită ori de vânat. Vetrele din locuinţe erau bine adaptate scopului pentru care erau construite. Pornind de la forma şi modelul cuptoarelor gumelniţene găsite pe teren, arheologii de pe şantierul Borduşani au construit unul identic. (sus) “Copia” lui s-a dovedit a fi funcţională şi deosebit de eficientă: în el s-au putut coace diverse bunătăţi, inclusiv plăcinte şi cozonaci. Bineînţeles că nu există nici o “carte de bucate” neolitică în care să fie descrise reţetele culinare ale acelor vremuri. Relativ depărtată de civilizaţia modernă, viaţa de pe şantier a arheologilor seamănă oarecum cu cea dusă de oamenii din vechime. Pâinea, căreia localnicii îi spun “lipie”, de-a dreptul delicioasă când este caldă, se coace direct pe plita de fontă a unei sobe de pământ (jos), pe care doar plita din fontă o deosebeşte de vetrele străvechi.
(text preluat din Jurnalul National ; autor: Vasile Surcel)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu